Republica Moldova, cea mai vulnerabilă țară din Europa la schimbările climatice, discută despre orice numai despre climă, nu.

Există un zgomot asurzitor care însoțește colapsul climatic și copleșește miliarde de oameni. Se numește „tăcere”. Dar nu este tăcerea naturii, care vorbește cu o claritate brutală: veri cu temperaturi terifiante, secete care se repetă an de an, fântâni și izvoare secate în sate întregi, viituri „fără precedent” pe Prut și pe Nistru, grindină care rade în douăzeci de minute munca unui an, ierni care, practic, au dispărut. Nu, tăcerea stupidă este cea a unui segment tot mai mare al mass-mediei și al clasei politice, care urmărește casa în flăcări și comentează despre mobilă.

Este un paradox desprins direct dintr-un manual colectiv de psihiatrie. Cu cât avansează criza climatică, cu atât este menționată mai puțin. Buletinele de știri relatează dezastrul: fermierii din sud cer instituirea stării de urgență, roadele de porumb și de floarea-soarelui sunt compromise, iar primarii cară apă cu cisterna prin sate. Meteorologul descrie anomalii, iar corespondentul adună praf, lacrimi și cifre din contabilitatea gospodăriilor. Apoi, totul se oprește aici. Motivul și contextul lipsesc. Două cuvinte interzise lipsesc: încălzirea globală.

Când se prăbușește un pod, nimeni nu spune pur și simplu că traficul a fost deviat. Se caută cauze, responsabilități, întreținere ratată. Când, însă, o fântână seacă la Cahul sau o livadă se pierde la Ștefan Vodă, prevalează narațiunea excepției, a sorții, a „anului prost”, un termen bun pentru titluri, dar teribil pentru înțelegere. Clima nu este însă un blestem al sorții și nici o pedeapsă cerească. Este un sistem fizic alterat de consumul colosal de cărbune, petrol și gaze. O jumătate de trilion de tone de carbon, prinse timp de milioane de ani în măruntaiele Pământului și eliberate în atmosferă în 150 de ani: o clipire pentru planetă.

În timp ce ne prefacem că nu se întâmplă nimic, cifrele nu arată nicio milă. Ultimii ani au fost cei mai fierbinți înregistrați vreodată la nivel global; pragul de 1,5°C nu mai este un orizont îndepărtat pe hartă, ci o linie deja traversată. Acasă, contabilitatea este și mai crudă: de la începutul mileniului, Republica Moldova a trecut prin opt secete severe 2000, 2003, 2007, 2012, 2015, 2020, 2022, 2024 , iar cea din 2024 a lovit circa 350 de mii de hectare de teren agricol. Numai secetele dintre 2007 și 2012 au produs pierderi de peste un miliard de dolari, afectând 80% din teritoriul țării, iar inundațiile din 2008 au costat peste 120 de milioane de dolari. Pierderile anuale provocate de fenomenele extreme se apropie de 2% din PIB, iar proiecțiile indică o încălzire de 2–3°C până în 2050, cu sudul în prima linie. Totuși, în timp ce dovada a devenit o experiență dureroasă pentru toți, atenția publică se retrage. Acoperirea mediatică a schimbărilor climatice scade, an de an. Termometrul crește, iar discuția și înțelegerea scad.

Aceasta nu este prudență, nici considerație pentru o societate epuizată de crize suprapuse: război la graniță, facturi, migrație, campanii electorale una după alta. Este tăcere climatică. Tăcere înseamnă să nu faci legătura, ca să nu deranjezi agenții de publicitate, proprietarii de trusturi, politicienii și alegătorii. Tăcere înseamnă să-l inviți pe negationistul de serviciu „pentru echilibru”, ca și cum, atunci când se discută despre cutremure, seismologia și opinia celor care neagă tectonica plăcilor ar merita același spațiu. Tăcere înseamnă să numești fiecare măsură de decarbonizare „modă verde impusă de la Bruxelles” și fiecare tonă de cărbune sau fiecare metru cub de gaz „realism”. Tăcerea înseamnă să discuți costurile tranziției energetice fără a menționa costurile enorme ale lipsei ei, pe care le plătim deja, la fiecare recoltă compromisă și la fiecare import de grâu. Tăcere înseamnă să nu spui că schimbările climatice lovesc direct sistemul hidrologic și cel alimentar. Apă și hrană, ca să fie clar.

Apoi, există rețelele de socializare, unde agitația a devenit o metodă, iar dezinformarea, o industrie. Acolo, criza climatică nu este discutată: este ridiculizată. Fiecare ninsoare de ianuarie devine o infirmare a fizicii atmosferice. Fiecare panou solar, sclavie chineză. Fiecare turbină eoliană, devastarea peisajului. Fiecare cercetător, un slujitor al puterilor întunecate. Fiecare fâșie forestieră plantată, o schemă de furat bani. Este triumful incompetenței instantanee: cinci minute de videoclip filmat în mașină sunt suficiente ca să arhiveze două secole de climatologie. În această piață a absurdului, se aude și că nu-i nimic grav, ba chiar e bine: vom cultiva măslini la Comrat și smochini la Soroca, vom face turism ca la Mediterană. Este mai ușor să mângâi ignoranța decât să guvernezi realitatea.

Totuși, realitatea nu negociază. Putem înceta să mai vorbim despre asta, dar CO₂ persistă în atmosferă timp de secole. Putem schimba subiectul, dar sistemele de irigare moștenite din secolul XX, apeductele ruginite și canalizarea pluvială a orașelor noastre nu pot rezista climei secolului XXI. Putem batjocori „ecologiștii de fotoliu”, dar, între timp, camerele de gardă pline în zilele de caniculă, companiile de asigurări, fermierii, primarii de sate fără apă și familiile care își numără paguba sunt copleșiți. Iar o țară cu doar 11% din teritoriu acoperit de păduri printre cele mai scăzute rate din Europa și cu soluri degradate are mai puține scuturi decât oricine altcineva pe continent.

A rupe tăcerea climatică nu înseamnă să transformi fiecare știre într-un buletin apocaliptic. Înseamnă: să explici, să contextualizezi, să distingi incertitudinea de ignoranță. Înseamnă să ne amintim că nu există neutralitate între incendiator și pompier.

Biroul permanent al Partidului Verde Ecologist